Sanzienele,sarbatoarea iubirii

Aceasta sarbatoare a iubirii imi aminteste de bunica mea,de chipul blajin si ochii ei albastri ca cerul senin de vara...si mi-e dor,de ea si de povestile ei,dar mai ales de vacantele pe care le petreceam pe ulitele satului.Eram bune prietene,dar cand am inceput sa mai cresc si ,au inceput baietii,sa ma ceara la cate un bal,ca asa era pe vremea aceea,bunica incepuse si ea cu tot felul de obiceiuri care se practicau pe la sate;coronite din flori,busuioc pe sub perna...Aceste "ritualuri"au inceput cu o poveste chiar in noaptea de Sanziene.Imi spunea,bunica mea,ca sarbatoarea de Sanziene este singura sarbatoare pagana a anului,pentru ca are un amestec de crestinism si vrajitorie,dar care este speciala.Mai spunea ca in noaptea de 23 iunie,portile cerului se deschid si orice muritor care bate la portile nevazutului poate intra doar daca poarta o coronita impodobita cu flori galbene de sanziene.Noaptea de Sanziene este o mare sarbatoare a iubirii,si inainte,dar si acum cred,ca mai sunt sate in care,obiceiurile populare inca se mai practica...Se impletesc coronite din flori galbene de sanziene care se arunca apoi pe acoperisul casei,astfel daca,coronitele se opresc pe acoperis,este semn ca va avea loc o nunta,dar daca va cadea pe pamant,atunci ursitul va mai trebui asteptat.In acelasi scop,fetele nemaritate isi pun flori de sanziene sub perna,pentru a-si visa viitorul sot;sau cele care vor sa-i afle numele,trebuie sa ia un vas cu apa proaspata in care pun 23 de picaturi de ceara de la o lumanare rosie.Se spune ca,pe marginea apei,ceara se va aduna si va forma initiale,care vor dezvalui numele celui predestinat...In aceasta noapte,sarbatoriti iubirea...si nu uitati sa puneti sub perna flori de sanziene!

Nepasare sau teama?

Cineva spunea ca, din durere trebuie sa-ti faci un profesor nu un stapan;nici nu mai stiu unde am citit aceasta fraza(o carte sau un film?),cert este ca mi-a ramas adanc intiparita in memorie.Sunt dezamagita de cei din jurul meu,iar acest sentiment mi-a creat o stare de apatie,de indiferenta...nu ma mai bucur la rasaritul soarelui,nici nu mai privesc noaptea stelele;nu mai vad nici macar cum creste iarba...sunt nepasatoare la tot ce ma inconjura si la tot ce e frumos.Imi ticaie in inima,tic-tac,tic-tac-un ceas imaginar;numar secunde,minute si ore,de parca viata mea ar depinde de asta si simt doar o nerabdare nefireasca.Spre unde ma grabesc?unde vreau sa plec?unde vreau sa fug?Pierd teren in fata mea si ma intreb:ce vreau?sau ce nu vreau de fapt...Simt durere si mai ales neputinta de a merge mai departe,am senzatia ca sunt pe marginea prapastiei dar nu vrea sa impiedic caderea;de parca viata mea a trecut in zadar si nu mai vreau nimic.Un psiholog probabil ar spune ca aceste simtome,aceste caderi,trairi si sentimente pe care le am,ar avea un diagnostic sigur:depresie.Dar nu-mi pasa...iar din toata aceasta situatie in mijlocul careia ma aflu,din interiorul meu,izvoraste in hohote un ras zgomotos...Scriind aceste randuri,ma gandeam ca poate ar fi bine sa-mi cumpar un caine...daca l-as hrani si as avea grija de el,se va atasa de mine,ma va iubi si mai ales,nu-mi va insela niciodata asteptarile...voi gasi cel mai bun prieten care nu ma va trada...Voi incerca sa ma ridic din bezna care ma inconjoara si voi incepe sa lupt;voi incepe sa traiesc fiecare zi ca si cum ar fi ultima din viata mea...