Nepasare sau teama?

Cineva spunea ca, din durere trebuie sa-ti faci un profesor nu un stapan;nici nu mai stiu unde am citit aceasta fraza(o carte sau un film?),cert este ca mi-a ramas adanc intiparita in memorie.Sunt dezamagita de cei din jurul meu,iar acest sentiment mi-a creat o stare de apatie,de indiferenta...nu ma mai bucur la rasaritul soarelui,nici nu mai privesc noaptea stelele;nu mai vad nici macar cum creste iarba...sunt nepasatoare la tot ce ma inconjura si la tot ce e frumos.Imi ticaie in inima,tic-tac,tic-tac-un ceas imaginar;numar secunde,minute si ore,de parca viata mea ar depinde de asta si simt doar o nerabdare nefireasca.Spre unde ma grabesc?unde vreau sa plec?unde vreau sa fug?Pierd teren in fata mea si ma intreb:ce vreau?sau ce nu vreau de fapt...Simt durere si mai ales neputinta de a merge mai departe,am senzatia ca sunt pe marginea prapastiei dar nu vrea sa impiedic caderea;de parca viata mea a trecut in zadar si nu mai vreau nimic.Un psiholog probabil ar spune ca aceste simtome,aceste caderi,trairi si sentimente pe care le am,ar avea un diagnostic sigur:depresie.Dar nu-mi pasa...iar din toata aceasta situatie in mijlocul careia ma aflu,din interiorul meu,izvoraste in hohote un ras zgomotos...Scriind aceste randuri,ma gandeam ca poate ar fi bine sa-mi cumpar un caine...daca l-as hrani si as avea grija de el,se va atasa de mine,ma va iubi si mai ales,nu-mi va insela niciodata asteptarile...voi gasi cel mai bun prieten care nu ma va trada...Voi incerca sa ma ridic din bezna care ma inconjoara si voi incepe sa lupt;voi incepe sa traiesc fiecare zi ca si cum ar fi ultima din viata mea...