Se face atât de târziu în lume,când lângă mine nu mai eşti...
Clipele mi se fac doar irosire aiurea,fără de sens,o scurgere nătângă,o clepsidră cu un nisip deja transformat în deşert pe care acum chiar nu mai am nici un chef să-l străbat.
Strepezit de atâtea iubiri pustiite,sufletul meu începuse,uşor-uşor,să se înveţe cu sufletul tău.Nu mai erai aşteptare,pentru că erai doar prezenţă.Îmi erai şi dimineaţă şi amiaza şi seară,adormeam cu tine în gând şi mă trezeam la fel,devenisei de fapt timpul meu,inima îmi tresărea ca o pasăre rănită ori de câte ori se întâmpla să-ţi rătăcesc umbra prin labirinturi de gheaţă,erai atât de copilăroasă şi atât de a mea te simţeam...
Sufletele noastre jucau şotron,ţinându-se de mână,iar buzele noastre făceau schimb de impresii şi de picturi cu săruturi de nori...
Mi-e dor de fiecare zbatere de aripi,chiar dacă sunt aripi care au început să uite zborul,mi-e dor de fiecare umbră de cuvânt,chiar dacă ele,cuvintele,uneori refuză să mai formeze fraze,mi-e dor de fiecare cântec auzit prea târziu,de toate mi-e dor,şi nici măcar nu mai ştiu cu siguranţă dacă verdele acesta,stabilit ca ţară a iubirii noastre,va mai găsi puterea de a se mai pierde,într-o zi,într-un cer brăzdat de nori fandosiţi...
Chiar acum,când scriu aceste rânduri,când mă gândesc la tine,un gând răzvrătit îmi spune să ţi le trimit,printr-un mesaj pus într-o sticlă aruncată,din lipsă de mare; aş vrea să nu lăsăm iubirea să ne moară de tot.
Dar nu,nu mai trebuie,tocmai iubindu-te e mai bine aşa...
(Daniel Grosu-Dedesubt)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu