Norii erau strânşi pe cer de parcă ar fi avut clacă.Şi era vânt şi ploaie,o vreme de aceea în care trebuie să ai suflet de Bacovia ca să te asortezi cu ce-i afară,o vreme în care-ţi vine să te închizi în casă şi să aştepţi o schimbare,ceva...
Norii erau strânşi pe cer de parcă ar fi avut clacă.Sau de parcă ar fi jucat "Ţară,ţară,vrem ostaşi!" cu alţi nori dintr-o existenţă paralelă.Iar eu,tocmai pe o asemenea vreme,imi găsisem să ies,de nebun,la cules de stele...
Îmi umplusem buzunarele,chiar şi la piept pusesem vreo două,şi toată lumea se minuna cum de pot eu să văd stelele când cerul e întunecat ca o condamnare,dar mie nu-mi păsa şi continuam să hoinăresc prin smoala nopţii,la cules de stele...
Adunasem prea multe şi de aceea am vrut să te strig,să-ţi dau şi ţie,că doar nu era să le păstrez doar pentru mine,ce farmec ar mai avea stelele dacă nu le-ai împărţi cu fiinţa pe care o iubeşti?...
Dar am descoperit că nu mai ştiu să te strig,că îţi uitasem numele sau poate doar mi-era teamă să-l rostesc...
Şi atunci m-am speriat.Din buzunarele mele risipitoare au început să cadă toate stelele pe care cu atâta trudă le strânsesem,iar eu am am păşit,temător,într-un labirint de cristal,continuând să te caut.
M-am trezit dintr-o dată prins între nişte oglinzi ciudate şi am încercat din nou să te strig,dar nu mai reuşeam nici măcar să te zăresc,erau mereu alte şi alte chipuri în acele oglinzi,chipuri care-mi spuneau să mă liniştesc,că iubirea nu mă va părăsi nicicând...
Am înţeles atunci că trăiam un vis în alt vis...Şi m-am cutremurat: oare din câte vise va trebui să mă mai trezesc,ca să ajung şi la cel adevărat?
(Daniel Grosu-Dincolo de iubire)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu