Când m-am nãscut, al meu noroc,
Un cãlãtor la drum plecat
Spre un tinut îndepãrtat,
A pierdut drumul spre casã
Şi nu s-a mai întors deloc.
Sperând cã-l voi reîntâlni
Am plecat în cãutare
Pribegind în lumea mare
Fãrã sã ştiu de-am sã-l gãsesc
Sau câti ani voi rãtãci...
Orbitã am fost crezând în şansã
Cutreerând spre alte zãri
Bãtând în lung strãine tãri,
Norocul nu mi l-am gãsit
Pierdut-am drumul cãtre casã...
Acum în pãr am flori de gheatã
Ani peste mine-au nins troiene
O lacrim-a-nghetat pe gene
Dar, mã gândesc, e prea devreme
Sã cred, cã nu mai e sperantã...
(Mara Enache - Drumul cãtre casã)
Speranta moare ultima,nu-i aşa?
RăspundețiȘtergereRyanna,nimeni nu este perfect. În viatã toti greşim, mai mult sau mai putin, însã,eu am învãtat sã nu mai repet greşelile pe care le-am fãcut cândva.Anii trec peste noi fãrã sã ne dãm seama,dar atunci când sufletul ne-a rãmas tânãr şi suntem încã optimişti,da,pot spune cã speranta nu moare niciodatã şi cã, ceea ce ne-am propus sã realizãm pânã la urmã vom realiza.Nimic nu ar trebui sã ne îngenuncheze...
RăspundețiȘtergereCu drag,
Mara.