La limită

      Uneori,ajungi să le suporţi pe toate.Îţi spui;hai,mai rabdă un pic.Se petrec lucruri care te dor,care-ţi lezează din demnitate;tu taci şi îţi spui doar ţie,şoptit: ce mai contează o înjosire în plus?Poate va fi bine.Rabd-o şi pe asta şi mergi înainte,că poate 'or să se sfârşească odată şi odată.
     Dar ele nu vor să înceteze.Şi vine o clipă când răbdarea ajunge la limită.Când se aprind toate beculeţele roşii,anunţând o explozie iminentă sau o pană veşnică.Când ajungi la limita suportabilului.
     Şi atunci înţelegi că trebuie să se întâmple ceva.Că trebuie să fie ori bine,ori rău.Că nu se mai poate adânci compromisul.




(Dincolo de iubire-Daniel Grosu)
       

Dincolo de iubire

     Soarele apune pe uliţa mea...Mă trimite spre o noapte fără stele,fără vise...Tot mai singur,sufletul meu s-a descalţat de papuci şi s-a furişat,fără ştire,pe o pajişte interzisă,de unde puţini se mai întorc...Mi-e dor de un trifoi cu patru foi care credeam că-mi va schimba existenţa.Mi-e dor...,mi-e dor de foarte multe lucruri care s-ar fi putut întâmpla şi nu s-au mai întâmplat...Probabil că s-au amânat,pentru o existenţă viitoare...Plătesc tribut acestui destin cinic şi nemilos,care s-a jucat cu mine nonşalant,ca o mâţă cu un ghem de care nici ei nu-i mai pasă,iar din albastrul de deasupra uliţei mele nu a mai rămas decât un asfinţit sângeriu,ale cărui nuanţe se închid mereu...


               (Daniel Grosu-Dincolo de iubire)

Un vis în alt vis

           Norii erau strânşi pe cer de parcă ar fi avut clacă.Şi era vânt şi ploaie,o vreme de aceea în care trebuie să ai suflet de Bacovia ca să te asortezi cu ce-i afară,o vreme în care-ţi vine să te închizi în casă şi să aştepţi o schimbare,ceva...
          Norii erau strânşi pe cer de parcă ar fi avut clacă.Sau de parcă ar fi jucat "Ţară,ţară,vrem ostaşi!" cu alţi nori dintr-o existenţă paralelă.Iar eu,tocmai pe o asemenea vreme,imi găsisem să ies,de nebun,la cules de stele...
         Îmi umplusem buzunarele,chiar şi la piept pusesem vreo două,şi toată lumea se minuna cum de pot eu să văd stelele când cerul e întunecat ca o condamnare,dar mie nu-mi păsa şi continuam să hoinăresc prin smoala nopţii,la cules de stele...
          Adunasem prea multe şi de aceea am vrut să te strig,să-ţi dau şi ţie,că doar nu era să le păstrez doar pentru mine,ce farmec ar mai avea stelele dacă nu le-ai împărţi cu fiinţa pe care o iubeşti?...
Dar am descoperit că nu mai ştiu să te strig,că îţi uitasem numele sau poate doar mi-era teamă să-l rostesc...
          Şi atunci m-am speriat.Din buzunarele mele risipitoare au început să cadă toate stelele pe care cu atâta trudă le strânsesem,iar eu am am păşit,temător,într-un labirint de cristal,continuând să te caut.
          M-am trezit dintr-o dată prins între nişte oglinzi ciudate şi am încercat din nou să te strig,dar nu mai reuşeam nici măcar să te zăresc,erau mereu alte şi alte chipuri în acele oglinzi,chipuri care-mi spuneau să mă liniştesc,că iubirea nu mă va părăsi nicicând...
          Am înţeles atunci că trăiam un vis în alt vis...Şi m-am cutremurat: oare din câte vise va trebui să mă mai trezesc,ca să ajung şi la cel adevărat?


  (Daniel Grosu-Dincolo de iubire)

Aş vrea...

Aş vrea...
să-mi pun în păr raze de soare
iar albastrul ochilor mei
să se contopească cu cerul.
Pentru ca tu,
să vezi în ei,ceea ce nimeni
nu a văzut vreodată.

Aş vrea...
ca vântul sălbatec ce suflă cu ură,
să-mi înlăture
toate gândurile străine
şi să-mi netezească drumul
până la tine.

Aş vrea...
să vină clipa dulce
în care,
din două jumătăţi
să devenim,noi doi,
un întreg.


(As vrea-Mara Enache)

Picături de ploaie

Stii...?
afară plouă...
dar în inima mea
e un soare care te orbeşte.
Şi nu ştiu de unde
atâta fericire,
când,
eu incep să plâng
doar la auzul
unei picături de ploaie...
Cred ca m-amăgesc...
sau e sărutul tău
care-mi mângâie obrazul?

(Picaturi de ploaie-Mara Enache)

Atât de târziu în lume....

       Se face atât de târziu în lume,când lângă mine nu mai eşti...
       Clipele mi se fac doar irosire aiurea,fără de sens,o scurgere nătângă,o clepsidră cu un nisip deja transformat în deşert pe care acum chiar nu mai am nici un chef să-l străbat.
       Strepezit de atâtea iubiri pustiite,sufletul meu începuse,uşor-uşor,să se înveţe cu sufletul tău.Nu mai erai  aşteptare,pentru că erai doar prezenţă.Îmi erai şi dimineaţă şi amiaza şi seară,adormeam cu tine în gând şi mă trezeam la fel,devenisei de fapt timpul meu,inima îmi tresărea ca o pasăre rănită ori de câte ori se întâmpla să-ţi rătăcesc umbra prin labirinturi de gheaţă,erai atât de copilăroasă şi atât de a mea te simţeam...
       Sufletele noastre jucau şotron,ţinându-se de mână,iar buzele noastre făceau schimb de impresii şi de picturi cu săruturi de nori...
       Mi-e dor de fiecare zbatere de aripi,chiar dacă sunt aripi care au început să uite zborul,mi-e dor de fiecare umbră de cuvânt,chiar dacă ele,cuvintele,uneori refuză să mai formeze fraze,mi-e dor de fiecare cântec auzit prea târziu,de toate mi-e dor,şi nici măcar nu mai ştiu cu siguranţă dacă verdele acesta,stabilit ca ţară a iubirii noastre,va mai găsi puterea de a se mai pierde,într-o zi,într-un cer brăzdat de nori fandosiţi...
        Chiar acum,când scriu aceste rânduri,când mă gândesc la tine,un gând răzvrătit îmi spune să ţi le trimit,printr-un mesaj pus într-o sticlă aruncată,din lipsă de mare; aş vrea să nu lăsăm iubirea să ne moară de tot.
        Dar nu,nu mai trebuie,tocmai iubindu-te e mai bine aşa...

(Daniel Grosu-Dedesubt)