Când viaţa devine junglă, îşi cere dreptul la fiare. De aceea, poate, uneori uităm să fim buni. Uităm să zâmbim, să ne jucăm, uităm chiar şi să iubim câteodată.
Cuprinşi sub avalanşe de necazuri şi tristeţi, de sub care soarele se vede din ce în ce mai stins, cu greu mai găsim drumul spre bucuria adevărată şi spre sufletele celor de lângă noi.
Amărăciunile lovesc fără milă, rănile nu mai au timp să se cicatrizeze, iar o reacţie aproape firească de autoapărare ne face să ne ridicăm, la repezeală, ziduri ciudate în jurul sufletelor parcă prea des lovite, să le construim fiecare cu ce avem la îndemână, în speranţa că măcar aşa ne vom găsi protecţia în faţa suferinţelor de tot felul. Îmbrăcaţi în această armură ciudată, aducem cumva cu bolnavul care, internat în acelaşi salon cu pacienţi care suferă de boli mai grave decât a lui, refuză să participe, să înţeleagă şi să aline durerea acestora,spunându-şi că-i este deajuns propria lui suferinţă.
Trecem mereu pe lângă dureri care nu încetează, pe lângă tristeţi umblătoare sau vise răstignite, dar ne facem a nu le băga în seamă şi le lăsăm cu nonşalanţă să se strivească de zidurile pe care le-am ridicat în jurul nostru, ca nişte valuri de ţărm.
Poate că încă nu e prea târziu să reînvăţăm să preţuim mirosul unei flori, incandescenţa unui amurg sau nectarul unui sărut.
Poate că încă nu e prea târziu să înţelegem că omenia nu este, nici pe departe, ceva ruşinos, ci dimpotrivă, o stare înălţătoare, de la care mulţi dintre noi prea uşor se abat.
Şi, privind în ochii puri de copil, dându-le o şansă celor grav loviţi de destin, să ne îngăduim, nouă înşine, o lacrimă care să surpe zidurile în care ne-am ascuns sufletele, pentru a regăsi din nou fiorii uitaţi.
(Cu sufletul în palmă - Daniel Grosu)
